Doamne... ce traducere imbecila a titlului! Sa fi mizat compania de distributie de la noi pe un titlu menit sa atraga in sala tot felul de neavizati veniti sa vada un film cu impuscaturi, macete, cutite si alte obiecte ce pot provoca rauri de sange, care dupa primul sfert de ora se ridica si pleaca (neavizatii, desigur, nu raurile de sange)? Din moment ce au platit, n-au decat sa plece daca nu le place, este greseala lor ca nu stiu dinainte la ce film merg...
Din punctul de vedere al asteptarilor, ele mi-au fost pe deplin confirmate, cei 4 actori, Kate Winslet, Cristoph Waltz, Jodie Foster si John C. Reilly (Reilly, Reilly, Reilly - asta a fost o dedicatie speciala pentru cel care habar n-am cum a ajuns pe blog cautand "fara Reilly", iata ca acum am si Reilly) dau un recital interpretativ, nu stii la care sa te uiti mai intai, fiecare are, pe rand, portia sa de glorie, de calm, de isterizare, de cinism, de depresie sau de inversunare in sustinerea ideilor.
Este suficient sa va priviti afisul pentru a vedea, pe scurt, despre ce este vorba: primul rand pe verticala ii prezinta pe toti calmi, senini, radiosi, sunt doua cupluri de parinti ale caror copii au avut o altercatie in urma careia unul dintre ei si-a pierdut doi dinti, parinti ce incearca sa discute, sa vada cum vor rezolva situatia din perspectiva morala si materiala: sunt datorate niste scuze? trebuie platit ceva? In continuare, nemultumirile si divergentele de opinii, de educatie, de mediu in care traiesc incep sa-si faca aparitia, tonul discutiei devine grav, resentimentele isi fac loc, pentru ca in final situatia sa explodeze, nervii sa cedeze, acuzatiile sa fie aduse fatis, taios, aliantele initiale sa cada si fiecare sa aiba cate ceva de impartit cu fiecare dintre ceilalti trei.
Este suficient sa va priviti afisul pentru a vedea, pe scurt, despre ce este vorba: primul rand pe verticala ii prezinta pe toti calmi, senini, radiosi, sunt doua cupluri de parinti ale caror copii au avut o altercatie in urma careia unul dintre ei si-a pierdut doi dinti, parinti ce incearca sa discute, sa vada cum vor rezolva situatia din perspectiva morala si materiala: sunt datorate niste scuze? trebuie platit ceva? In continuare, nemultumirile si divergentele de opinii, de educatie, de mediu in care traiesc incep sa-si faca aparitia, tonul discutiei devine grav, resentimentele isi fac loc, pentru ca in final situatia sa explodeze, nervii sa cedeze, acuzatiile sa fie aduse fatis, taios, aliantele initiale sa cada si fiecare sa aiba cate ceva de impartit cu fiecare dintre ceilalti trei.
Adaptare a piesei de teatru "Le Dieu du carnage" de Yasmina Reza, filmul pastreaza intru totul resursele teatrului, decorurile sunt minime (apartamentul new-yorkez al familiei Longstreet, parintii copilului batut, pe care cele patru personaje nu-l parasesc decat pentru a iesi pana la usa liftului), singurele mize ale filmului sunt scenariul si actorii, care il duc in spate cu brio. Scenariul reconsidera in perspectiva moderna teme vechi, precum raportul dintre impulsurile primare si civilizatie, agresivitatea temperata de conventiile sociale, ipocrizia, divergentele de opinie care erodeaza viata de cuplu.
Poate ca replicile in sine nu ar avea aceeasi greutate, nu ar furniza acelasi grad de comic, ironie, sarcasm, puse in gura altor actori, dar pe cei patru este o placere sa ii privesti (fetele au si primit nominalizari la Gloabe pentru rolurile din Carnage) si nu m-am plictisit absolut deloc, chit ca am asistat in principiu la o controversa banala a doua familii. Fiecare personaj incarneaza un stereotip social, de unde si conflictele care iau nastere, generate de prejudecatile asumate sau inconstiente, de nivelul de educatie, de valorile la care se raporteaza. Aliantele si rivalitatile se distrug si se formeaza in functie de subiectul dezbatut: avem solidaritate familiala, solidaritate de sex, rivalitate feminina versus aliere masculina (pe care un whisky este intotdeauna in masura s-o consolideze :)), lupta in cuplu, lupta intre idei si aspiratii.
Ce mi se pare cel mai interesant la film este perspectiva din care priveste spectatorul, registrul detasat care i se ofera, faptul ca Polanski alege un ton care sa nu ne lezeze deloc sensibilitatile burgheze. Ne uitam, ne amuzam, eventual savuram un popcorn si o cola, dar plecam de la cinema senini, cu convingerea ca noi nu suntem asa, ca distanta dintre noi si ei este imensa, ca noi nu ne putem injosi in felul in care o fac ei, nu ni se chestioneaza deloc integritatea umana, desi vedem cat de usor se poate dizolva si de cat de putin este nevoie pentru a dezlantui impulsurile primare care zac in fiecare dintre noi. Este parte a unui plan perfect, care ne face sa receptam drept o comedie tragismul conditiei noastre in toata splendoarea lui. Sa-mi asum partea de vina si sa recunosc ca pot deveni oricand un animal ghidat de instincte?! Mai bine nu, un lucru stiu sigur, n-as arunca hamsterul, imi sunt foarte simpatici :).
Poate ca replicile in sine nu ar avea aceeasi greutate, nu ar furniza acelasi grad de comic, ironie, sarcasm, puse in gura altor actori, dar pe cei patru este o placere sa ii privesti (fetele au si primit nominalizari la Gloabe pentru rolurile din Carnage) si nu m-am plictisit absolut deloc, chit ca am asistat in principiu la o controversa banala a doua familii. Fiecare personaj incarneaza un stereotip social, de unde si conflictele care iau nastere, generate de prejudecatile asumate sau inconstiente, de nivelul de educatie, de valorile la care se raporteaza. Aliantele si rivalitatile se distrug si se formeaza in functie de subiectul dezbatut: avem solidaritate familiala, solidaritate de sex, rivalitate feminina versus aliere masculina (pe care un whisky este intotdeauna in masura s-o consolideze :)), lupta in cuplu, lupta intre idei si aspiratii.
Ce mi se pare cel mai interesant la film este perspectiva din care priveste spectatorul, registrul detasat care i se ofera, faptul ca Polanski alege un ton care sa nu ne lezeze deloc sensibilitatile burgheze. Ne uitam, ne amuzam, eventual savuram un popcorn si o cola, dar plecam de la cinema senini, cu convingerea ca noi nu suntem asa, ca distanta dintre noi si ei este imensa, ca noi nu ne putem injosi in felul in care o fac ei, nu ni se chestioneaza deloc integritatea umana, desi vedem cat de usor se poate dizolva si de cat de putin este nevoie pentru a dezlantui impulsurile primare care zac in fiecare dintre noi. Este parte a unui plan perfect, care ne face sa receptam drept o comedie tragismul conditiei noastre in toata splendoarea lui. Sa-mi asum partea de vina si sa recunosc ca pot deveni oricand un animal ghidat de instincte?! Mai bine nu, un lucru stiu sigur, n-as arunca hamsterul, imi sunt foarte simpatici :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.